Asta numesc eu muzică. Și e fără vorbe. E doar partea de solo unui cântec fooooooarte cunoscut (unora!!!). E una dintre puținele înregistrări live unde își are locul meritat și solo-ul de bas.
Aș asculta asta iar și iar și iar … în prim plan, Mike Porcaro – bas și Steve Lukather – chitară.
Varianta inițială, din 1982, a fost cea de mai jos, cântată ÎN FIECARE CONCERT, până în 2008, când s-a spart gașca. Despre TOTO vorbesc.
Mi- a răscolit amintirile Teodora, o puștoaică de 25 de ani din Sighișoara care, pe lângă medicină, ascultă și FACE muzică bună!!!!! Parcă ieri am văzut-o când lua lecții de chitară … pe vremea aia eram mare prietenă de familie cu profesorul ei …
Copiii din ziua de azi, dom’ne, ne prind din urmă!!!!!
În sfârșit, ”Decât o revistă” a apărut și on line!
Dacă vreți să știți cum începe și cum se termină istorisirea din dreapta (autor Mihai Dobrovolschi) sau cum explică Vlad Petreanu de ce e bună lenea, aruncați o privire! Știați că o jurnalistă străină consideră chestia cu ”mă trage curentul” o superstiție românească????
Interzis celor care caută poze, accesorii sau haine sexy! Indicat celor care VOR SĂ CITEASCĂ ceva de bun simț, condimentat cu ironie și umor de bună calitate și de la care nu te dor ochii!!!!
E la modă să vorbești despre post. Mai ales la televizor. Am văzut-o pe Iuliana Tudor intervievată de Leonard Miron, vizibil încurcată de întrebările neroade. Adică dacă postește ortodox sau ca la catolici, cu ouă și brînză, și ce-i place să mănânce. Nu știam că postul poate fi și fusion și subiect de conversație de salon.
Din câte știu eu, în toate religiile mari postul înseamnă o perioadă de purificare psihică și fizică. O perioadă în care, prin schimbarea regimului alimentar, ne putem concentra mai mult asupra noastră. Că medităm la Iisus Christos sau la nirvana, e alegerea fiecăruia. Ce e comun și sigur e că meditația nu se poate face cu show și gălăgie. Și nici cu povești despre mâncăruri.
De unde până unde chestia asta cu ”țin o săptămână de post că e sănătos”? Da, a nu mânca un timp produse animale e sănătos. Da’ ăla nu e post! E o cură de deizntoxicare.
Într-o mânăstire catolică din România, o mănăstire deschisă, cu multă foială pe motiv de acțiuni sociale, am văzut ceva care m-a pus pe gânduri. Vinerea au ziua de tăcere, călugării nu vorbesc. Au nevoie de partea lor de purificare. Care nu se poate face decât în liniște.
Ok, n-avem toți condiții de meditație ca în poza de mai sus (sursa), dar totuși, nu s-ar putea ceva mai puțină vorbărie inutilă despre subiect?????
(later edit: Nu mă refer la cei care au ca slujbă sau ca pasiune gătitul și care, de obicei, au bunul simț să nu comenteze aiurea-n tramvai!)
Uite ce vrea confruntădurerea:
”Vreau sa fie liniște perfectă noaptea, vreau un pat ca lumea, vreau cafea excelentă în fiecare dimineață, vreau mîncare organică, vreau ca natura din jurul meu să arate neatins, vreau să mă plimb ore în șir pe plajă, vreau să miroasă a mare și a pădure, vreau să văd animale, vreau să am cizme comode, vreau să nu văd oameni decât atunci când hotărasc eu.” Cu câteva mici derogări, eu sunt pe aproape. Și imaginea de mai sus e ce văd eu de pe balcon.
Cum am ajuns aici? Am copilărit la țară, într-un sat izolat de munte, la poalele Bucegilor. Bunicii erau țărani care munceau de dimineața până seara, părinții – intelectuali de țară. Când aveam vreo 8-9 ani, tata a început să ne trimită, pe mine și pe soră-mea, să ajutăm bunicii două săptămâni la strânsul fânului în august și în sepembrie la adunat prunele. Știu că la un moment dat, pe la vreo 13 ani, m-am revoltat, că practic nu era nepărată nevoie ca noi să fim acolo, oricum bunicii plăteau câteva alte persoane din sat să-i ajute. Dar tata nu voia s-audă. Acum înțeleg de ce. Era de fapt o lecție de viață pe care nu poți s-o înveți la nici un workshop.
Grădina cu fân era undeva spre munte, erau 45 de minute de urcat până acolo, cu rucsacul cu mâncare cu tot, că bunica trebuiea să gătească pentru toți care lucrau. Unde aveam grădina, aveam o ”hodaie”, adică o căsuță cu două camere mici și un grajd de iarnă pentru vaci. Curentul electric n-a ajuns nici azi acolo. Dacă rămâneam peste noapte, foloseam o lampă cu gaz și găteam la sobă, o sobă tradițională. Apă luam din pădure, erau vreo 10 minute de coborât prin pădure până la izvor. Mai greu era de urcat …
Seara, bunicul făcea focul afară și punea de mămăligă sau cocea cartofi … stăteam lângă foc și cântam sau ne spunea povești. Dormeam neântoarsă după. La mine nu contează așa de mult patul … dacă e liniște, dorm bine și pe podea! Acela a fost și încă este pentru mine singurul loc în care chiar e liniște și curățenie totală, civilizația n-a ajuns până acolo. Cred că și de-asta n-am fost nevoită să caut un astfel de loc, îl am.
Când se termina cu fânul, eram bronzată, zgâriată, cu părul încâlcit și cu bătături în palme de la furcă sau greblă. Ajunsă în București, la facultate mi-am dat seama ce am învățat din toate astea. Nu mi-a fost niciodată urât sau frică de întuneric. Nu m-a atacat niciodată vreun animal, cu toate că uneori am traversat pădurea din poză singură, știind că vara urșii circulă prin zonă în căutare de zmeură și mure. Cred că, urmând sfaturile bunicilor, mi s-au creat reflexe care m-au ajutat apoi și în București, când eram studentă și mă prindea miezul nopții pe stradă singură, pe motiv de pierdut tramvaiul – acela de a avea ”microfoanele” veșnic deschise și de a ocoli posibile primejdii. Oi fi fost și norocoasă, nu zic nu.
”Mâncarea organică” – aici e o problemă. Când am fost în Germania, cineva mi-a zis că diferența dintre un cultivator organic și celălalt e că unul fertilizează ziua, celălalt noaptea. Adică, dacă nu cunosc personal producătorul de la care cumpăr, nu cred că am cum să controlez dacă e sau nu organic, indiferent de etichetă. Cel puțin aici, în Balcani. Și, dacă e organic și e modificat genetic???? Țin minte că ai mei n-au folosit niciodată chimicale și că fructele și legumele erau mici, nu erau arătoase, aveau pete uneori, dar erau foarte gustoase și parfumate. Cum dracu să cred că tanti aia de la piață cu pancarta ”ecologic” îmi vinde roșii sănătoase când sunt imense, lucitoare și n-au nici un miros???????
A, dacă le cultivi singur …. e altă poveste … deloc ușoară! Am 20 de portocali și peste 100 de măslini în grădină. Un an e mănos, în altul nu culegi mai nimic. Și dacă nu culegi, cumperi și portocale și ulei de măsline.
”Natura să arate de neatins” - asta găsesc numai în locuri ca grădina bunicilor de sub munte. Dacă electricitatea, internetul și asfaltul au ajuns undeva … no chance să fie neatins locul!!! ….
Revenind la mine … deci, ucenicia vieții la țară, liceul la Câmpulung Muscel, orășel liniștit care face trecerea spre oraș, după, facultate și job în București, unde pot să spun că ardeam la foc continuu - job cu răspundere și delegații afară, prietenii de partea cealalată, plus ceva timp cu familia, înapoi în munți.
Și …. s-a-ntâmplat să-l întâlnesc pe grec. Care locuia la țară, la 150 km sud de Atena, în Peloponez. Și nu e fermier, aste a doar o pasiune. Face treabă cu creierul și cu tastatura și trimite pe net. Când am ajuns să văd unde locuiește, mi-am dat seama că, dacă vreau să rămânem împreună, va trebui să adopt același stil de viață. Adică nu tu program bătutut în cuie, doar pisici și căței de hrănit.
A fost un moment în care a trebuit să fac o radiografie a vieții mele și să aleg. Și am ales. Când m-am hotârât, mi-am dat demisia și am plecat cu o valiză. Trăiesc aici de 4 ani.
Locuiesc pe un deal, la 6 km de mare, într-o comună aflată între două orășele, unul la 10, celălalt la 15 km. Comuna propriu-zisă e la 3 km de noi. Unde locuiesc sunt de fapt livezi de măslini, viță de vie și vreo 10 case ascunse printre, unele locuite doar vara. N-avem relații decât cu o familie vecină, ne salutăm la două săptămâni și ne adunăm în caz de nevoie. Cunoștințele de jos, din sat, ajung rar la noi. Rude n-avem aproape. E o liniște relativă. Practic, când vecinul de la 100 de m se îmbată și își bate nevasta, răsună toată strada, e un ecou de teatru grec ceva de speriat. Mai trec și mașini, chiar dacă e doar un drum printre grădini. Așa că nimeni nu garantează liniștea absolută ….
Da, musafirii nu sunt așa de mulți, pentru că toți te cred un ciudat. Dar, dacă locuiești lângă mare, prin iunie încep să sune telefoanele cu apropouri.
Dezavantaje:
- dacă s-a stricat ceva, reparatorul nu va veni rapid și va cere și bani în plus, pentru drum
- dacă a căzut curentul, nu se grăbește nimeni să repare, durează cel puțin 24 de ore – știi să trăiești și la lumânare?!?!
- dacă vrei conectare la net sau cablu, nu vei avea de ales dintre prea multe oferte
- pentru securitate, ori plătești o firmă care se ocupă, ori ai cel puțin doi câini serioși, care să nu mănânce din mâna oricui
- o casă retrasă de obicei e mai mare decît una în oraș, are și ceva grădină, adică necesită mai mult timp și bani pentru întreținere decât își închipuie cineva care n-a încercat
- o casă la 30 de metri de mare are nevoie de îngrijiri speciale, ”ruginește” mai repede.
E o diferență imensă între a avea o casă de vacanță retrasă și a te retrage cu totul, adică să n-ai un loc în care să te mai întorci în caz că te-ai răzgândit.
Cum mă simt aici, cu toate astea? Din ce în ce mai bine, simt cum mi se așază viața. Pentru că bănuiam ce mă așteaptă, pentru că am lăsat loc și pentru ce nu știam, pentru că am încercat să iau și binele și mai puțin binele așa cum au venit. Fără ”niciodată”.
Concluzie: retragerea e scumpă, din orice punct de vedere ai privi. Nu oricine își permite. Dar, dacă e să fie, poate fi raiul pe pământ.
La cererea ascultătorilor, azi explic de ce Grecia
Ai mei au fost intelectuali de țară, prima generație încălțată, adică toti bunicii mei au fost țărani care au trăit din ce-au putut să scoată din pământul lucrat cu propriile mâini. Deci, nu guvernantă sau trăsură la scară.
Tata e un genul de persoană care, chiar dacă a trăit cea mai mare parte a vieții la țară, n-a simțit niciodată că n-are voie să viseze. În biroul lui (de acasă) avea o Venus din Milo în mărime naturală, o copie cumpărată de la consignație, era din ipsos alb și în timp căpătase o patină. Știu, o să ziceți ”ce kitch”. Nu era o statuie de arătat, n-a pus-o în curte, la vedere, ci în biroul lui care nu era pentru primit lume, ci era locul în care el se retrăgea să citească sau să scrie. În același loc, un perete era acoperit în întregime de o hartă a lumii, pe care tata adăuga stegulețe. A avut ambiția să vadă Luvrul, Viena și Roma. Și, chiar dacă s-a bătutut cu birocrația comunistă idioată, a reușit - cu trenul, și dormind la rude sau prieteni. A vizitat și câteva țări comuniste, că acolo aveai voie să mergi.
În ‘81 a reușit, cu un grup organizat, să vadă Grecia, celălalt mare vis al lui. Și, până astăzi, spune că e țara care e cel mai mult pe gustul lui. E genul de turist total cultural, îi place frumosul sub orice formă, la plajă nu prea e de prins.
Dar să mă-ntorc la subiect. Pentru că a fost super încântat de Grecia, când s-a întors și-a făcut un album cu poze și însemnări din călătorie. L-am răsfoit de sute de ori.
A trecut timpul – după facultate, am rămas în București și, la un moment dat, am început să pun și eu stegulețe pe propria hartă, mă rog, cu job-ul, dar … altfel ar fi fost mai greu.
N-am avut niciodată un fix pentru Grecia. Am văzut și câteva alte țări înainte de a veni aici. N-am să fiu ipocrită să spun că nu-mi place aici. E o țară ca oricare alta, cu bune și rele și unde mie mi-e bine.
Dar, sunt sigură că, undeva, în astral, pasiunea tatălui meu pentru țara asta mi-a însemnat, într-un fel misterios, drumul. Și, mă bucur când tata (din foto) vine vara și-l văd pe balcon cu harta și binoclul, făcând semne pe hartă și predând ștafeta nepoților …
Așa că aveți grijă ce statui, albume și chestii pe pereți vede copilul vostru …
Nu că m-ar mira prea tare, în lumea asta ”conectată” în care trăim, dar, totuși …
În Grecia, deținătorul unei cartele de mobil reîncărcabile trebuie să se prezinte cu un act de identitate și respectivul sim, să declare că folosește acel număr de telefon. Adică, se face recesământul cartelelor.
De unde până unde? Păi de la o întâmplare desprinsă dintr-un film cu proști.
Anul trecut, un deținut a evadat dintr-o închisoare greacă cu un elicopter care l-a luat din curtea închisorii. Persoana care a închiriat elicopterul a comunicat cu respectvul deținut pe mobil, folosind cartelă prepay. Adică n-a fost de găsit. Concluzia polițimii sub nasul căreia s-a întâmplat tărășenia: că să nu se mai repete așa ceva, toți deținătorii de cartele reâncărcabile vor fi identificați cu datele dintr-un act de identitate.
Eu tot am crezut că e glumă dar ieri, când mi-am controlat creditul pe mobil, am fost anunțată de robot că trebuie să merg să mă înscriu. Dacă nu, la 1 iulie 2010, numărul meu de telefon va fi blocat. Deocamdată, anunțul a fost făcut doar de Cosmote și Wind. Și, din acest moment, nu mai poate fi activată nici o cartelă nouă până nu e declarată. Pam, pam!
Și uite-așa, foaie verde de sim, vor scădea infracțiunile …
Gândul m-a dus la un mare clasic în viață, Alexandru Andrieș, cu al lui cânticel:
”Dracula blues
La curtea lui Vodă e şedinţă mare,
Stau boieri pe scaun, stau şi în picioare,
Se discută probleme, se analizează
Ce nu merge bine, ce incomodează;
În cap de masă, pe scaun, însuşi Vodă Ţepeş stă,
Boierul Velea face prezenţa şi numără.
Se ridică Vasile, zice: “Ţepeş Doamne,
Stăm bine cu producţia de cereale şi carne,
Am depăşit planul în industria de zgură
Şi-am fost informat că nici nu se mai fură;
În producţia de ţepe sîntem, Doamne, pe primul loc în lume,
I-am depăşit pe-americani, fără ruşine, putem spune!”
“Dar există probleme şi în industria de ţepe!”
Se ridică-n picioare boierul Şulea Trepe.
“Nu mai avem lemn de paltin, producţia stagnează de ieri,
Iar stejarul, Ţepeş Doamne, îl ţinem doar pentru boieri,
De aceea propun să facem ţepele din lemn de prun !
Vor fi beţivi mai puţini, iar lemnul e destul de bun…”
“E o propunere bună”, zice Ţepeş, “Propun
Chiar de mîine să înceapă producţia cu lemn de prun !
Ţeapa să iasă bine, totul să meargă fain,
Să nu se neglijeze problema de design,
Ţeapa să fie suplă, să satisfacă clientul,
Să se potrivească perfect cu clima şi ambientul,
Să se trimită cadre să se specializeze,
Economia de lemn să nu se neglijeze,
Printr-o reproiectare justă să se elimine orice sofism,
Astfel încît ţepele să reziste şi la seism !”
Concertul e joi, pe 12 noiembrie și e … INTRAREA LIBERĂ!!!!
Am primit pe mail un anunț de la cineva care nu știe că eu sunt la peste 1000 de km. Am fost la concerte Harry Tavitian și de fiecare dată a fost o încântare. Of, ce-aș mai vrea să fiu acolo … poate merge careva și-mi zice și mie cum a fost …
”Seria de concerte Teach Me Tonight cu Harry Tavitian de la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38) ajunge joi, 12 noiembrie, la ora 18.30, la rădăcinile jazzului. Harry Tavitian şi invitaţii săi – Vali „SirBlues” Răcilă (chitare, voce), Marcian Petrescu (muzicuţă, voce) şi trupaLegacy – vor susţine un concert intitulat „Roots” şi dedicat muzicii blues şi spirituals. Vor fi prezentate – în note şi cuvinte – momente din istoria bluesului, de la worksongs, blues tradiţional până la bluesul electric. Explicaţiile nu vor fi didactice, ci fireşti şi spontane precum însuşi bluesul.
Harry Tavitian şi-a început cariera în 1970 cu blues – gen aflat la originile jazz-ului şi sursă constantă de inspiraţie pentru muzicienii de jazz. Promotor constant, apoi, al jazzului de avangardă, a continuat să cânte şi blues arhaic. De-a lungul anilor, a fost iniţiatorul unor formaţii de gen, cu o paletă mergând de la rhythm & blues (1971) până la blues electric („Blues Community”, începând cu 1985). După 1990, odată cu invazia bluesului comercial, s-a apropiat din ce în ce mai rar de acest gen. Consideră că astăzi este timpul unei reveniri la blues – muzică a libertăţii interioare – ca leac al crizei umane asociate cu depersonalizarea, sub presiunea societăţii de consum: „Bluesul s-a născut dintr-o mare suferinţă – cea a sclavilor negri din America sfârşitului de secol 19 – dar şi din puterea de a transcende suferinţa prin muzică, de a-i da un sens. Şi pentru noi, în România de până în ’90, bluesul a fost un strigăt de libertate. Din păcate, astăzi lucrurile valoroase din blues sunt foarte puţin cunoscute, fiind promovat îndeosebi bluesul comercial, de divertisment. Se ajunge până la confuzii de gen, melodiile lente din muzica pop fiind numite bluesuri. Împreună cu invitaţii mei vrem să vă aducem bluesul autentic, care, mai mult decât o muzică, este o stare de spirit”. (vezi înregistrare concert 2006)
„SirBlues” înseamnă Servesc Blues-ul şi vine de la latinescul Servus. Cânt blues tradiţional, acustic, folosind instrumente specifice: chitări Dobro sau National (cu corp metalic), Banjo Guitar etc. Totdeauna m-a atras bluesul. Ăsta-i un mod de viaţă. De altminteri, trăiesc destul de blues. Nu cred ca ar mai fi existat astazi orice alta muzică, daca n-ar fi fost bluesul. (…). Bluesul nu inseamna tristeţe. E viaţa de zi cu zi, cu bucuriile şi tristeţile care o colorează, sau cum spunea mai demult prietenul Hendrix: « Bluesul este exact ca o piatră! Te ajută să treci râul fără să te uzi!»” – spune Vali „SirBlues” Răcilă, unul dintre invitaţii lui Harry Tavitian.
Marcian Petrescu este singurul muzician român de blues care s-a dedicat în exclusivitate muzicuţei. Compune blues şi interpretează atât blues tradiţional, acustic, cât şi blues electric. Muzicuţa este abordată de artist sub toate aspectele, artistic şi tehnic deopotrivă. Mânuită de Marcian Petrescu, izbuteşte să imite într-un mod remarcabil vocea umană şi să accentueze mesajul pasajelor vocale, îngânând, plângând, râzând…
Legacy, trupă alcătuită din Ovidiu Turcu şi Andrei Pereţianu – chitară, Sabin Turcu – bas, Tani Turcu – tobe, este o trupă de heavy metal înfiinţată la Bucureşti în urmă cu nouă ani. Membrii săi cochetează şi cu genurile premergatoare heavy metal-ului – rock clasic şi mai ales blues. Fani Harry Tavitian de peste 15 ani, ei i s-au alăturat în 2008 într-un proiect de suflet: acela de a revela, împreună, trăirile bluesului.
Intrarea la concertul de la ICR este liberă, în limita locurilor disponibile.”
”Când i-am întrebat ce alte animale domestice (ce trăiesc pe lângă casa omului) mai cunosc, mi-au răspuns “hamsteri” şi “porcuşori de Guineea” (în afară de câini și pisici). Nu ştiau mare lucru despre lâna provenită de la oi, despre produsele derivate din laptele acesteia, iar când au fost întrebaţi despre culoarea vacii, unii au răspuns imediat, plini de mândrie: mov cu alb!” (citatul este luat de aici)
Spre ce viitor ne îndreptăm, fraților, ăla de Farmville? Și mâncăm roșii virtuale?
Nepotul meu de 12 ani a bătutut recordul la ghinioane: în decurs de patru luni, i-au furat bicicleta și telefonul. Și nu locuiește în Vestul sălbatic, ci pe Calea Moșilor, la capătul dinspre bulevardul Carol, adică al dracului de central.
Bicicleta era legată cu lanț și lacăt de scara blocului, bloc cu interfon, binînțeles. Și ce dacă … au intrat cumva și au tăiat lanțul … Haios a fost când soră-mea s-a dus la poliție și i se tot repeta că soțul a depus deja reclamație. Soț care habar n-avea de furt, nici măcar nu era în București în ziua respectivă. Până la urmă polițistul s-a dumirit: fusese furată și o a doua bicicletă pe aceeași scară, în aceeași zi. Și acceptat în final și reclamația sorei mele. Normal că nici urmă de biciclete - duse au fost!
Cum a fost cu telefonul – a ieșit copilul la joacă în fața blocului. S-a trezit că cineva îl prinde de gât de la spate și îi spune ”Dacă nu-mi dai telefonul, te tai!”. Atacatorul era un țigan în jur de 20 de ani, adică nepotul în cauză chiar n-avea cum să reacționeze. Și să nu-mi ziceți că nu sunt politically correct și nu-l numesc cetățean-român-de-nu-știu-ce-etnie. Când te atacă un țigan, țigan rămâne. Iar poliție, au venit, s-au învartit un pic să-l găsească – rezultatul …. NIMIC!!!!!! (A, să nu v-aud că ce-i trebuia telefon la vârsta lui … telefonul era în buzunar, soră-mea vrea să-și poată suna copilul!)
Mi-am adus aminte că acum câțiva ani aveam nevoie de cazier judiciar. Pentru că dura câtvea zile și eu n-aveam timp, am abordat un polițist ieșit la fumat să văd dacă nu se poate mai repede. Răspunsul lui m-a lăsat mască: ”Nu vedeți, doamnă, că ne dă la televizor cu camera ascunsă? Că eu v-aș ajuta!” Și eu care mă pregătisem pentru un ”Da’ cum vă permiteți?”!!!!!
Dacă poliția română ar avea logică, ar patrula și pe stradă, și-ar mișca un pic fizicul din birouri și cu siguranță ar scădea numărul infracțiunilor ca cele de mai sus. Revin la o chestie pe care am citit-o undeva: o țară e civilizată când e în stare să-și aplice legile. Se pare că noi mai avem mult până departe … Dacă un polițist motivează că nu încalcă o regulă de frica televizorului … atunci cine mai are grijă de noi în caz de ????
La polul opus, mă bucur să văd oameni care în paranoia în care trăim fac lucruri de un normal aproape anacronic. Chestii normale prin bun-simț, prin faptul că nu vin ca spam și nu ți le bagă nimeni pe gât cu surle și trâmbițe, prin faptul că te bucură și nu cer nimic în schimb. Un tip din Cluj cântă de-adevăratelea despre faptul că s-a îndrăgostit …. lumea e salvată încă!!!!
Spun că au prieteni, că sunt invitați la la reuniuni de familie, dar se simt singuri! A, au mulți prieteni virtuali și culeg roșii pe FarmVille. Și unii se declară ecologiști și atei.
Undeva se schimbă paradigma cu care eu am crescut. Am avut întotdeauna în jur familia și prietenii. Ce e aia să te simți singur? Una e să am nevoie de liniște și singurătate uneori, să nu-mi fie frică de întuneric sau să dorm singură într-o casă și alta e să mă simt singur când sunt cu alții.
Ca să nu fii singur trebuie să-ți învingi egoismul. Când oferi și te oferi fără să aștepți neapărat ceva în schimb intri în comuniune cu celălalt. A fi împreună cu cineva înseamnă a fi deschis, a te împărtăși celuilalt. Și poți să numești asta iubire, nu e nici o exagerare. Aș vrea să-l întreb pe însinguratul de mai sus când s-a gândit ultima oară să-și surprindă în mod plăcut un prieten sau pe cineva din familie cu un gest.
Și-acum, o povestioară, oarecum legată de ce-am spus.
Prin ‘87-’88, în Câmpulung Muscel, unde am făcut liceul, trăia un personaj cu totul ieșit din comun. La prânz puteai să vezi în centru, mergând să mănânce la cantina orașușui, un bătrân adus de spate, cu baston, dar foarte elegant – totdeauna la costum, cravată și batistă la buzunar. Cu haine vechi, dar alese cu grijă și bine întreținute. Contrasta grozav cu griul comunist și prostul gust general de ani ‘80. Era poetul Mihai Moșandrei, care studiase Dreptul la Paris, se căsătorise cu o franțuzoaică, fusese prieten cu Ion Barbu … ce să mai … se putea face lejer un film cu viața lui. Trăia într-o casă naționalizată (luată!) de comuniști, nu avea dreptul decât la o cameră, restul – locuit de lichele care deveniseră orășeni peste noapte.
Tata m-a dus la el în vizită. Nu văzusem niciodată o cameră ca aceea, parcă era desprinsă din romanele lui Proust – o cameră îmbrăcată cu un tapet mătăsos, pe pereți poze de familie cu boieri de secol XIX și o bibliotecă.
La un an după am auzit că nu mai iese din casă, m-am dus să-l vizitez și țin minte că i-am cumpărat niște struguri. După un interogatoriu din partea lichelelor care locuiau în casă, s-au potolit și m-au întrebat dacă nu vreau ”să cumpăr vreun manuscris al moșului”. (Nu uitați că încă era vremea în care, să vizitezi un fost deținut politic nu era văzut ca ceva normal!) Am strâns din dinți și am trecut peste, venisem să-l văd pe domnul Mihai. Era în pat, sprijinit pe multe perne, dar perfect lucid și și-a cerut scuze că nu poate ridica. N-am să uit niciodată ce mi-a răspuns când l-am întrebat cum se simte: ” Domnișoară, fizic n-am nimic. Doar mă topesc. N-am pe cine iubi și nu mă mai iubește nimeni!”. Nu mai avea pentru ce să lupte. Știu că uneori vorbea despre o fiică din altă țară, îl vizita o dată la câțiva ani. Era bine, dar nu lângă el. Era ocolit de cei din jur pe motiv de trecut politic nesănătos.
N-avea cu cine să-și mai împartă viața. Nu mai avea cu cine și cui să se comunice. Asta e singurătate.
P.S. Cine vrea să mă mai acuze de nostalgii boierești să citească mai întâi despre Mihai Moșandrei, am dat două trimiteri mai sus. Da, sunt o nostalgică după sentimente, mod de viață, oameni, experiențe din care pot să învăț ceva care să mă schimbe în bine. Încă n-am găsit așa ceva la foști sau actuali tovarăși comuniști/socialiști autodeclarați săraci și onești… dacă găsesc, scriu și despre ei.
