Skip to content

Alegeri în Grecia

20 septembrie 2015

tsiprasAzi în Grecia sunt alegeri. A doua oară anul ăsta.

Între timp, speranţele câştigătoare din ianuarie, Tsipras  şi Syriza, care promiteau să spargă monopolul celor două partide mari clasice ce s-au succedat la guvernare în ultimii 40 de ani (Nea Dimokratia, de dreapta şi PASOK, de stânga) şi să nu mai semneze pentru un nou împrumut, au făcut-o de oaie. Au semnat tot ce li s-a cerut, cu băncile închise şi  după ce s-au dus la cerşit la ruşi şi chinezi şi nimeni n-a dat bani grămadă doar pentru că sunt roşii şi cu stea în frunte.

Aşa că Varoufakis, fostul ministru de finanţe, ar face bine să mai tacă. Sex-simbolul profesor de teoria jocurilor n-a avut program economic, a crezut că dacă merge pe motocicletă cu geaca de piele la slujba de la minister  şi se dă dur cu teoriile lui economic-marxiste în conferinţe de presă va face praf creditorii. Scenariu care nu i-a mers.

Favoriţii de azi sunt tot Syriza şi Tsipras (stânga-aşa-zis-neo-liberală-comunistă-cu-radăcini-şi-discurs_marxiste) ( Tsipras ca Iisus din imaginea de mai sus am luat-o de pe pagina dumnealui de Facebook). O Syriza diferită de cea din ianuarie – aripa care vrea drahma şi direcţia spre est a plecat din partid şi şi-a făcut unul nou, Laiki Enotita, partid pe care-l votează şi Varoufakis.  Spotul lor electoral îl arată pe Lafazanis, şeful partidului nou creat, urcând într-un taxi. Când e întrebat unde merge, spune ”La monetărie!” (”Nomismatokopio” e şi staţie de autobuz şi Metrou, adică punct de reper pentru taxiuri). Şoferul se uită în oglindă şi recunoaşte personajul, care îi zâmbeşte.

Sondajele arată Syriza la mică distanţă de Nea Dimokratia (dreapta clasică).

Va fi interesant cu cine vor forma guvernul dacă iar n-au majoritatea.

Se pare că ANEL, micul partid de dreapta care a fost la guvernare, nu prea are şanse de intrat în Parlament, e la limită.

Deci –  guvernul va fi cu  To Potami, partidul făcut peste noapte de oligarhi în ianuarie şi care atunci erau disperaţi să intre-n guvern, dar, cărora, chiar dacă au ieşit atunci pe locul al treilea, atunci nu le-a mers jucăria?!?!?

Teoretic, ar mai fi comuniştii clasici stalinişti de la KKE (care la fiecare discurs repetă în diferite forme refrenul ”oligarhi – capitalul e rău –  noi, poporul şi patria”),  au întotdeauna destui votanţi să intre confortabil în Parlament, dar fiind direcţia lor anti UE nu-i prea văd în coaliţia actuală de guvernare.

A prins voce din nou şi PASOK-ul socialist clasic (din ianuarie, şi fără Papandreu, care s-a dat la fund să nu cumva  să răspundă penntru că a dus ţara de râpă) într-o nouă prezentare – pentru prima oară, o femeie e preşedinte şi cere voturi după reţeta aia americană cu ” fiecare mamă, bunică, soră, fiică .….

Se pare că blamaţii Hrisi Avghi au şanse să fie pe un loc fruntaş, mai ales că zecile de mii de imigranţi sosiţi în Grecia în ultima lună au alimentat discursul lor naţionalist. Rămâne de văzut dacă declaraţia liderului de acum câteva zile cum că îşi asumă vina politică pentru faptul că un membru al lor a ucis anul trecut un cântreţ rap o să-i propulseze sau o să-i arunce la coada clasamentului.

Ce-o să se schimbe după alegeri?  Nimic. Pentru că se va vota din nou balcanic, conform micilor interese –  speranţa e moartă şi-ngropată din ianuarie! Şi va merge din rău în mai rău, indiferent cine va fi la guvernare, am mai spus-o şi în 2012, aici,

Până nu se taie nodul gordian al corupţiei la nivel înalt n-o să schimbe nimic în bine. Aici e cheia.

Later edit: Chiar dacă în Grecia votul e, teoretic, obligatoriu, s-a înregistrat un record – au ieşit la vot  puţin peste 50% dintre cei înscrişi pe listele electorale. Adică, mişcările de stradă vor fi intense când se va aplica noul pachet de măsuri.

Istorie cu sufletul în palmă

17 iunie 2014

AnapluPuţini români ştiu că Grecia anilor ’40 a avut parte de nişte vremuri foarte tulburi – cu ocupanţi nemţi, cu italieni şi englezi, cu greci monarhişti sau comunişti, pe un fond de foamete, suferinţă şi vendete locale. Thanassis Valtinos  descrie perioada respectivă într-un roman-interviu, ”Anáplu”, o oglindă a unei variante a istoriei. ”Moartea și lascivitatea acelor ani. Relicve de amintiri.”  Adultul de azi ni se confesează prin ochii unui copil care creşte în aridul şi miticul Peloponez.

”Erau vânturile anuale de vară. Era epoca lor. Creșteau în intensitate și apoi descreșteau. Crescuserăm cu povești despre fantome. Și cu zâne. Nimic viu nu se auzea în jurul nostru. Ramurile copacilor se mișcau bântuite, mici tornade se ridicau frecvent oriunde exista un pic de nisip. Dansau ELE. Vasílis mi- a luat mâna. Ne împărtășeam spaima. Fără cuvinte. Dacă am fi vorbit, zânele ne-ar fi luat glasul.”

Peloponez

Peloponez vara

”Pentru fiecare mort de-al lor în ambuscadă, nemții executau între 10 și 15 ostateci. Deseori analogia se strica groaznic. Dístomo, Kalávrita, de exemplu. La Monodéndri au fost uciși doi oameni din Vehrmacht. Conform unor informații nesigure. Și au mai fost luați ostateci, patru sau cinci. Poate chiar șase. Neînarmați, se întorceau din vacanță. Probabil că i-au târât pe lângă ei cei din E.L.A.S. și i-au executat. Într-un convoi de camioane italiene, care cărau fân.Hrană pentru animale. «Câștigul», a fost în orice caz, egal cu zero, față de «plată».”

”Kostas Mángas, ca student, fusese de stânga, troțchist sau protomarxist, sau ceva pe aproape, care s-a transformat apoi într-un adversar pentru E.A.M. Dintr-un motiv oarecare îl socoteau consilierul politic al lui Katsaréas. Dar nu era. Katsaréas acționa autonom. Improviza. Era epoca care permitea acest lucru. Cred că toți improvizau. Își urmau instinctul. Sau oportunitățile.”

”În mijlocul celui de-al treilea rând, Fofó casieriță la Apóllon, își purta natura hermafrodită cu o consecință de ritual: pantofi cui, ciorapi tricotați, fustă, curea bărbătească în talie, care-i evidenția mijlocul. De acolo în sus, o cămașă, cravată, sacou la două rânduri, cu cărare, tunsoarea îngrijită bărbătească. Pielea feței, fără barbă. ( …) Fofó nu provoacă. Nu se îmbracă așa ca să iasă în evidență. În esență, ceea ce face este extraordinar de conservator. Este produs al respectivei societăți, care este frustrată și intolerantă în mare măsură, dar acceptă devierea atunci când aceasta este creația ei.” ”Aráhova din Laconia. Kariés. Locul de obârșie al Cariatidelor. La o intrare a satului există una sau două cópii din marmură ale acestora. Dacă îmi aduc bine aminte. Am ajuns acolo. Cum? Zece-doisprezece kilometri, de la noi. Nu s-a păstrat în mine nici un amănunt. Aceste hăuri de memorie necesare, pentru ca timpul să fie plăsmuit în poezie.”

”Státhis Koutroumános își avusese magazinul un pic mai încolo. Nu vindea nimic. Dar îl păstra deschis. O mie nouă sute patruzeci și cinci. Ani anulați.”

”- În fine, ce ai spune acum despre epoca aceea?

– Nimic.

– S-au petrecut atâtea.

– Hotărâte de alții. Noi eram pe dinafară. Ne vor marca, dar nu ne priveau.”

Thanassis Valtinos

Thanassis Valtinos

T. Valtinos nu dă verdicte. Ne prezintă un film cu instantanee sepia şi ne invită firesc să-l urmăm în peregrinările sale în spaţiu şi în timp. Şi lasă istoriei judecăţile.

Cartea a fost recent tradusă în limba română şi a fost prezentată la Bookfest de către editura TracusArte şi Uniunea Elenă din România, cu participarea criticului Dan Cristea şi a traducătorilor Angela Bratsou şi Stavros Deligiorgis. Autorul n-a fost prezent, dar ştiu că în curând va veni în România să-şi întîlnească cititorii. Aşa că pregătiţi-vă!

Şi un gând de încheiere: oare îşi va fi imaginat T. Valtinos că nişte cariatide şi coribanţi rătăciţi de istorie pe melaguri româneşti vor veni să întregească prezentarea cărţii cu un dans magic?

Dansatorii de la ansamblul ”Kymata”

Ansamblul ”KYMATA”

 

”Cariatidă” dansând

”Cariatidă” dansând

Live. Love. Be happy.

10 noiembrie 2013
tags: , ,

”Balkania contemporană” sau emoţia unei academii în miniatură

30 mai 2013
Monica Săvulescu Voudouri

Povestire în două acte – decembrie 2012, martie 2013, Atena

Actul I   

”Atunci când ştii cine eşti, ai încredere în tine însuţi.”(Monica Săvulescu Voudouri)

Şi, atunci când ai încredere în tine, ai curajul să-l traduci pe Caragiale în limba greacă, limba strămoşilor lui, şi să spui la prezentarea traducerii ”Mulţumesc pentru că exişti, domnule Caragiale!”(Angela Bratsou)

Angela_Bratsou

Angela Bratsou

Numele din paranteze sunt ale celor două doamne care au făcut posibile evenimente mai mult decât culturale, două persoane care dovedesc prin munca de-o viaţă că sunt cetăţeni ai lumii, dar, în acelaşi timp, două persoane conectate la cultura şi viaţa românească.

Eu am participat la doua dintre dintre evenimentele create de dumnealor – primul, pe 15 decembrie 2012, atunci când cenaclul atenian Balkania Contemporană (condus cu graţie de Monica Săvulescu Voudouri) a prezentat două cărţi – un volum omagial Caragiale şi un volum despre Romania din diaspora, coordonatoarea evenimentului şi a atelierului de traduceri fiind inimoasa traducătoare Angela Bratsou (cine o cunoaşte, ştie de ce o numesc aşa!).

În Grecia poţi întâlni mai multe feluri de români. Cei care au venit  aici înainte sau după 1989, cei care au emigrat pentru a se întoarce în ţara părinţilor refugiaţi, cei care au ajuns aici prin căsătorie sau cei care au ales să trăiască aici din motive mai mult sau mai puţin economice. Mai nou, întâlnim tineri veniţi la studii şi lucrători sezonieri, cei care încă nu s-au hotărât dacă se vor stabili sau nu pe pământul elen. Dincolo de prezentarea de carte pentru care venisem, pentru mine a fost a fost o surpriză plăcută să cunosc români din toate grupurile pe care le-am amintit mai sus la un eveniment cultural.

Seara a fost ceva între un cenaclu şi o lansare oficială de carte, o parte dintre vorbitori au avut mari emoţii, dar i-am admirat sincer că au reuşit să treacă peste şi  …. să creeze emoţie!

În sală au fost şi români şi greci, aşa că s-a ”jonglat” cu ambele limbi, fără traducere paralelă tot timpul, ceea ce mi s-a părut tare inteligent gândit. Adică n-a fost o seară de tip oficial, ci o întîlnire între două culturi găzduită elegant de Ambasada României din Atena. Evenimentul a fost deschis de către reprezentantul ambasadei, Alexandru Junescu – foarte pe scurt şi la obiect ne-a urat bun venit în câteva fraze.

Prima parte a fost dedicată unei cărţi-bijuterie cu şi despre Caragiale,”Şapte schiţe – I.L.Caragiale”. Un volum bilingv (în limbile română şi greacă) atent realizat – de la profilul lui Caragiale de pe copertă, la cele şapte schiţe traduse, la eseul scris de Stavros Deligiorgis (în care explică în constă universalitatea lui Caragiale şi înscrierea acestuia în contextul literar românesc) şi până la calitatea hârtiei.  O carte pe care simţi nevoia să o mângâi când o ai în mâini.

Primul vorbitor a fost Stavros Deligiorgis, un fel de Sean Connery- filolog cu activitate şi cultură internaţională care nu doar vorbeşte sau scrie despre literatură, dar practică arta înaltă. Domnia sa are origini greceşti, dar s-a născut şi a plecat la 14 ani din România, a trăit în Grecia şi America, dar vorbeşte limba română (alături de multe multe altele) ca şi cum ieri ar fi plecat din ţară.

Evghenia Tselenti, traducătoare româno-elenă-franceză, a vorbit tare frumos despre problemele de traducere – de exemplu, ce probleme ai când traduci borş sau tizană în limba cuiva care n-are borş în ţara lui. Victor Ivanovici s-a întrebat dacă un grec fără cunoştinţe de limba română va râde citind Caragiale.

Din partea editurii elene Allotropo, care a publicat volumul, au vorbit Kostas Karatzas, la primul contact literatura română, şi Katerina Frangou, care l-a amintit pe Eugen Ionescu.

O tânără actriţă grecoaică, Stavroula Mousouli a citit şi interpretat varianta în limba elenă a schiţei ”Domnul Goe”. Din când în când i-am auzit râzând pe grecii din spatele meu, deci nenea Iancu trece dincolo de timp şi graniţe! A urmat o proiecţie cu scene din ”O noapte furtunoasă” şi ”O scrisoare pierdută” cu teatrul Masca (pesonal, aş fi preferat o reprezentaţie  live!)

A doua parte a fost prezentarea cărţii ”România din afara graniţelor: Avem!”, scrisă de Monica Săvulescu Voudouri, o carte de eseuri despre imigranţii români care, oriunde s-ar afla, sunt o valoare (editura TracusArte 2012).

Cartea a fost prezentată pe rând de către emoţionata Oriana Dincă (psiholog)  şi de către Dan Petrescu (matematician care lucrează în asigurări) care a spus că volumul poate fi citit în metrou, că e o carte vie în care mulţi ne putem regăsi. A urmat psihologul Nikos Papasetrgiou – după ce a spus că el nu circulă cu metroul, a preferat  să renunţe la protocol şi a vorbit de undeva din mijlocul celor prezenţi, nu din faţa auditoriului care se pare că l-a intimidat.

Monica_Voudouris

Monica Voudouri şi Kostas Karatzas

În încheiere, autoarea cărţii, Monica Săvulescu Voudouri (sociolog şi scriitor  cu cărţi deja traduse în mai multe limbi), a citit primul eseu care se încheie asfel

”… uite aici, punctul forte de ultima ora al diasporelor! Grupul tau are nevoie de tine! Şi, paradoxal, având posibilitatea să-ţi dovedeşti valoarea, devii puternic şi-n ochii grupului ţării în care trăieşti. Ultimii ani, în care ne-am înmulţit în nenumarate locuri pe glob, ne-au sporit forţa. Cei care se ocupa cu mersul comunităţilor, sociologii, spun chiar că etnoprofesia este o treaptă a transnaţionalismului. Iar transnaţionalismul, semnul sub care se profilează viitorul comunităţilor umane. Când nu se va mai opera la nivelul identităţii cu dihotomia „ori-ori“. Ci cu „si-si“.”

(dacă vreţi să vă delectaţi cu câteva dintre scrierile doamnei Voudouri, intraţi aici şi daţi o căutare după numele Voudouri)

Actul al II-lea

Cum ar fi să trăiţi în altă ţară, să mergeţi la o acţiune culturală adresată românilor şi să descoperiţi că aveţi ocazia să staţi faţă în faţă şi să discutaţi cu cineva care l-a întâlnit pe Mircea Eliade sau pe Marin Sorescu sau pe amândoi în acelaşi timp? Eu am păţit-o şi am avut emoţii cum n-am mai avut de mulţi ani!

Asta mi s-a întâmplat pe 9 martie, la o nouă întîlnire a  Atelierului de traduceri,  întâlnire care a avut ca temă două volume de traduceri din limba română în limba greacă – Panait Istrati şi Tudor Arghezi. Ce s-a întâmplat de fapt la întâlnirea de la librăria ateniană ΙΩΝ?

Organizatoarele şi sufletul acţiunii, M.Voudouri şi A. Bratsou, au adus din nou la aceeaşi masă pe Evghenia Tselenti şi pe Stavros Deligiorgis (profesor emerit la Universitate Iowa, SUA, acolo unde l-a şi întîlnit pe Mircea Eliade – aici, la pag.4, aveţi dovada – şi în prezent, printre altele, parte în Programul pentru traducători al Universităţii din Atena).

Cei doi traducători de înaltă clasă, în bunăvoinţa lor,  urmează să sprijine şi să-i îndrume pe cei care vor să fie implicaţi în traducerea volumelor respective.  De partea cealală, s-a adunat un buchet de traducători români veniţi din diferite părţi ale Greciei, plus doi învăţăcei dintre care fac şi eu parte.

Deligiorgis_Bratsou

Symeon Argyropoulos, Prof. Stavros Deligiorgos, Angela Bratsou, Luminiţa Kotsopoulou, Adela Pricop

Linia centrală a discuţiei a fost despre traducerile propuse. Profesorul Stavros Deligiorgis ne-a vorbit despre traducere ca mitologie a literaturii şi despre faptul că o traducere nu se face cuvânt cu cuvânt, trebui să curgă şi trebuie urmat sensul. Pe lângă traducător talentat, profesorul S. Deligiorgis e şi un pedagog de mare clasă – ştie să spună clar lucuri serioase (ce dicţionare trebuie folosite şi ce autori greci ar trebui să fie citiţi), dar ştie şi când să puncteze cu o glumă ca să destindă atmosfera. Din dialogul dumnealui cu Evghenia Tselenti am aflat că un traducător nu se pensionează niciodată şi că, o traducere, atunci când a ajuns la tipar, rămâne fără cordon ombilical, nu mai are rost să revii sau  să rămâi blocat în ce ai fi spus mai bine. Să nu vă mai spun că avea în servietă dicţionare şi lexicoane care au circulat printre noi ca să ştim ce să folosim!… Câţi profesori mai fac asta???????

Evghenia Tselenti, grijulie din priviri cu fiecare dintre noi, a comentat despre problemele de traducere şi s-a amuzat când cineva a spus că e greu să traduci în greacă varză călită (grecii nu mănâncă aşa ceva, doar salată de varză crudă!). Din discuţii, au fost propuşi pentru traduceri viitoare Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Eugen Barbu.

Ca să ne cunoaştem, ne-am prezentat pe scurt şi am văzut că ţara era bine reprezentată – la Deva până la Cluj, de la Botoşani până la Ploieşti şi de peste Prut.  S-au stabilit şi nişte termene, că altfel nu iese treaba bună – în vară,  o primă formă a traducerilor şi în decembrie, o lansare de volum la Ambasadă, dacă tot ne-a onorat cu prezenţa doamna Alina Băbeanu, ca reprezentat al statului român. După încheierea oficială a discuţiilor am mai stat la poveşti (aşa am aflat despre povestea cu Mircea Eliade) şi am schimbat adrese de email.

Eu nu sunt traducător, deocamdată citesc cu dicţionarul lângă mine. Dar, de la o astfel de întâlnire, n-ai cum să pleci fără să fi îmbogăţit, fără ideea că poţi să faci mai mult de unul singur sau împreună cu ceilalţi care îţi acordă tot sprijinul.

Ca să ajung la librăria ΙΩΝ unde a avut loc întîlnirea am trecut prin faţa Academiei Ateniene. Şi, când am plecat, trecând din nou prin faţa Academiei, m-am gândit că Atelierul de traduceri al Balkaniei Contemporane e o academie în miniatură, o şcoală de reflecţie şi de posibilităţi infinite.

Cine are urechi de auzit să audă!

Notă: Două variante ale acestui articol au fost publicate deja aici şi aici.

 

Domnul Mihai Rădulescu, literatul

28 martie 2013

Mihai_Radulescu

”Am trecut de prăpăstiile nopţii, acelea din visul rău; am ajuns în lumină plină. Dar să nu uităm că noaptea lunaticilor poate oricând reveni. Şi că ”departele” lor poate deveni un ’acasă’ pentru oricare dintre noi. Iertate fie păcatele noastre, ale tuturora!”  Acesta este sfârşitul uneia dintre cărţile scrise de Mihai Rădulescu,  ”Flăcări sub cruce” (editura Ramida, 1995).  În fotografie, Mihai Rădulescu este cel din dreapta-jos, cu pulover bleu, în centru fiind soţia dumnealui. În picioare, în spate-dreapta, este tatăl, Dumitru Rădulescu, de asemenea, scriitor, şi peste umărul acestuia se vede un desen înrămat cu Toni, soţia. Fotografia am făcut-o în casa tatălui, la sărbătorirea Sfântului Dumitru. Şi nu, eu nu apar în fotografie. Citiţi şi meditaţi! 

Ce nu spune Christine Lagarde despre Grecia

28 mai 2012

Toată lumea cititoare de declaraţii scoase din context a jubilat atunci când duplicitara Christine Lagarde a spus că TOŢI grecii ar trebui să suporte austeritatea, indiferent dacă sunt vinovaţi de ceva sau nu.

”Everyone should carry their fair share of the burden, especially the most privileged and especially in terms of paying their taxes”. (”Toţi ar trebui să-şi asume în mod corect partea lor de datorie, în special cei privilegiaţi şi în  special în ceea ce priveşte plătirea taxelor”). Adică unii au minţit şi au furat, EU şi FMI au ştiut clar ce se întâmplă în Grecia, dar au lăsat lucrurile să meargă. Rău.  ”Fair share of the burden” cică. Ce e ”fair” când spune ”Greek parents have to take responsibility if their children are being affected by spending cuts.”(”Părinţii greci trebuie să-şi asume responsabilitatea dacă copiii sunt afectaţi de reducerea cheltuielilor.”) De ce amestecă hoţii cu nevinovaţii şi copii lor? De ce să plătească toţi? Vi se pare normal? Mie nu!

Aveţi grijă când vă bucuraţi de răul altuia pe care-l cunoaşteţi doar de la tv sau din declaraţiile politicienilor sau bancherilor europeni!

Aş accepta să vă aud părerea după ce aţi trăit o săptămână viaţa de azi a unei familii din Grecia. Sau dacă mi-aţi spune că sunteţi atât de corecţi încât aţi declarat toate veniturile începând cu prima zi de muncă. Şi că, atunci când chemaţi instalatorul sau aveţi ”un om cu ziua” să vă repare gardul casei de la ţară, cereţi întotdeauna chitanţă.

Grecii nu sunt nemţi. Şi nu vor fi niciodată. Dar nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alte naţii. Şi în momentul ăsta suferă pentru că gruparea Papandreou a dat ţara cu bună ştiinţă pe mâna creditorilor. Referindu-se la banii împrumutaţi şi care n-au adus nimic bun Greciei, Theodoros Pangalos, unul dintre corifeii socialişti,  a spus  ”I-am mâncat împreună!”, dar a uitat să spună cine sunt cei cu care e împreună. Nu e deloc vorba despre toţi grecii, ci doar de camarila socialistă.

Până când veţi emite păreri argumentate, nu doar să vă bucuraţi de declaraţii răutăcioase,  uitaţi-vă la pozele de mai jos să vedeţi în ce hal a ajuns o ţară după trei ani de guvernare Papandreou&comp. Şi să-mi spuneţi dacă voi credeţi cu adevărat că unui popor îngenuncheat în felul ăsta îi mai pasă de soarta euro atunci când oamenii se sinucid de foame şi de diperare (peste 2000 în ultimii doi ani).

Da, în Grecia e de rău şi n-o să fie deloc bine până când nu se vor limpezi apele. Şi, din alunecările extremiste care se văd deja, rezultă că  asta nu se va întâmpla prin alegerile din iunie,  ci va fi un proces care va implica multă suferinţă.

Jocuri şi generaţii

4 ianuarie 2012
eu

Mă gândeam că decembrie a devenit pentru mulţi luna cadourilor nestăpânite, mai ales la capitolul jucării pentru copii. Ori sunt prea multe, ori nepotrivite cu vârsta –  cadouri care le sufocă imaginaţia. Eu am avut doar câteva jucării, la noi la ţară n-ajungeau prea multe. Aşa că trebuia să găsim altceva să ne treacă timpul.

Fratele meu a răscolit arhiva familie, a scanat şi mi-a trimis o poză cu mine de când aveam vreo trei-patru ani, adica anii 1974-75.

Eu sunt fiinţa cu şapcă şi cu fruntea-n colţuri, dumnealui din stânga e vărul Iustin.

E cu câteva luni mai mare decât mine şi pe vremea aia locuia vis-a-vis, adică eram nedespărţiţi.
Poza nu e prea clară, dar se poate vedea cum ne distram – cocoţaţi pe o grămadă de balastru (nisip cu piatră de râu), aveam două borcane şi două linguri. Pe care le foloseam conform imaginaţiei din dotare.

Nu-mi amintesc să ne fi plictisit vreodată.

Mai am şi-acum urmele căzăturilor în genunchi şi coate alergând pe uliţă cu Iustin şi cu fratele lui mai mare, Emil. Mergeam cu ei la gârla care trecea la 100 de metri de casele noastre şi prindeam mrene, peştişori mici, cărora le dădeam drumul, bineînţeles, distracţia fiind să-i prinzi cu mâna.

Vara, după ce se termina strânsul fânului la care şi noi luam parte, unchiul Paul, tatăl verilor, ieşea pe treptele casei cu un fluier mare şi cânta cam vreo oră. Pentru bucuria lui, a noastră şi a cui mai trece pe uliţă.

Începând cu sfârşitul lunii august, eu şi verii ne cocoţam în meri, peri şi pruni să mâncăm fructe, uneori necoapte şi în mod sigur nespălate.

Ok, mama nu era întotdeauna fericită când trebuia să-mi oblojeasăc zgârieturile …. mai bombănea că ar trebui să mai stau şi prin curte …

Iarna, după şcoală, mâncam ceva în fugă şi mergeam cu sania până se întuneca, veneam acasă cu picioarele ude, mâinile gheaţă şi cu obrajii roşii.

Aşa arată uliţa copilăriei unde, nepoţii mei (bucureşteni cu cont de Facebook veniţi în vacanţă la bunici!) se bucură la fel cum mă bucuram eu de zăpadă şi de tovărăşia copiilor din vecini. Pur şi simplu.

Şi eu cred că felul ăsta de a creşte ca om între între şi împreună cu alţi oameni dimprejur poate clădi o societate normală. Aşa se învaţă altruismul, depăşirea egoismului, gustul micilor victorii şi înfrângeri, ideea de comunitate cu reguli şi roluri, adică ce înseamnă a trăi în lume.

Doar jucăriile scumpe nu sunt îndeajuns.

%d blogeri au apreciat asta: