Scrisoare către diaspora supărată

Am citit niște chestii scrise de români din diaspora, români supărați că nu se simt bine cu ei și ba dau vina ba pe țara respectivă, ba își pun întrebarea de ce să reviziteze Bucureștiul care miroase urât și distruge vieți. Accept că cineva nu se simte bine undeva la un moment dat, e un sentiment normal. Și eu am piticii mei pe creier …. Dar să trăiești supărat și să tot dai vina pe ceva din afară nu mi se pare  deloc sănătos!!!!!

Să ne-nțelegem: n-am fost genul care a visat sau și-a dorit cu orice preț să plece, s-a întâmplat să cunosc un grec și, când am accepta să ne căsătorim, știam că viața mea de după va fi în Grecia. M-am căsătorit destul de târziu, în multe privințe am idei foarte fixe. Văzusem și câteva alte țări înainte, delegată de la job-ul din România, așa că n-am plecat amețită de mirajul Vestului.

N-am nici o problemă majoră cu faptul că nu mai trăiesc fizic în România. Dar nici n-am rupt-o cu partea română din mine. De când am plecat, n-am dat cu pietre mai mult decât înainte. N-am nici complexe că sunt cetățean român care trăiește în altă țară și, chiar dacă trăiesc aici, deocamdată n-am nici un gând să-mi schimb cetățenia. Și nici să cer drepturi că aș fi o minoritate. Mă consider un cetățean european cu drepturi și obligații.

Nu lăcrimez când mă gândesc la mămăligă și sarmale, chiar dacă, o dată pe an, mă întorc să-mi văd familia și să mănânc ceva bun gătit de mama. Adică o fac de plăcere, nu din obligație sau că nu mai pot. A, îmi lipsesc cărțile și preumblarea prin librării … dar nu într-atât încât să sufăr pentru asta. Că se pot comanda cărți și pe net.

Un prieten de-al meu, George, spunea într-un ”Antologhion” că, dacă nu e loc sub inimă, nu e loc nici sub talpă. Și acum, după cinci ani de Grecia, am înțeles ce voia să zică. Eu mă simt aici ca acasă. Ok, m-am străduit pentru asta, nu vine nimic pe tavă, am avut ceva cucuie la început. În primul an soțul meu îmi spunea că prea mă comport ca în timpul războiului când vedea că păstrez borcanele goale și cutiile de carton care puteau fi refolosite. Adică a trebuit să uit sau să schimb câteva lucruri pe care le făceam în mod normal în România. Cutii mai păstrez încă, dar am învățat să-i taxez și pe pe greci când mă supăr pe ei. Iau lucrurile așa cum sunt și, când vorbesc de viitor,  nu folosesc cuvântul ”niciodată”.

Nu înțeleg de ce emigrantul român supărat preferă să trăiască înveninat în loc să facă ceva. De ce, când încă se poate, nu încearcă să schimbe nimic, doar se lasă dus de val??????  De ce nu se poate despărți de viziunea aia strâmtă cuprinsă între ”ce bine era în România” și ”ce ciudați, răi și reci” sunt cei din noua țară? De ce, dacă nu se simte bine, nu se întoarce în România? Că nu dă bine???