Despre viața la țară. Dar în alta.

 

Golful Corint și Marea Ionică

Uite ce vrea confruntădurerea:

”Vreau sa fie liniște perfectă noaptea, vreau un pat ca lumea, vreau cafea excelentă în fiecare dimineață, vreau mîncare organică, vreau ca natura din jurul meu să arate neatins, vreau să mă plimb ore în șir pe plajă, vreau să miroasă a mare și a pădure, vreau să văd animale, vreau să am cizme comode, vreau să nu văd oameni decât atunci când hotărasc eu.”     Cu câteva mici derogări, eu sunt pe aproape. Și imaginea de mai sus e ce văd eu de pe balcon.

Cum am ajuns aici? Am copilărit la țară, într-un sat izolat de munte, la poalele Bucegilor. Bunicii erau țărani care munceau de dimineața până seara, părinții – intelectuali de țară. Când aveam vreo 8-9 ani, tata a început să ne trimită, pe mine și pe soră-mea, să ajutăm bunicii două săptămâni la strânsul fânului în august și în sepembrie la adunat prunele. Știu că la un moment dat, pe la vreo 13 ani, m-am revoltat, că practic nu era nepărată nevoie ca noi să fim acolo, oricum bunicii plăteau câteva alte persoane din sat să-i ajute. Dar tata nu voia s-audă. Acum înțeleg de ce. Era de fapt o lecție de viață pe care nu poți s-o înveți la nici un workshop.

Grădina cu fân era undeva spre munte, erau 45 de minute de urcat până acolo, cu rucsacul cu mâncare cu tot, că bunica trebuiea să gătească pentru toți care lucrau. Unde aveam grădina, aveam o ”hodaie”, adică o căsuță cu două camere mici și un  grajd de iarnă pentru vaci. Curentul electric n-a ajuns nici azi acolo. Dacă rămâneam peste noapte, foloseam o lampă cu gaz și găteam la sobă, o sobă tradițională. Apă luam din pădure, erau vreo 10 minute de coborât prin pădure până la izvor. Mai greu era de urcat …

Seara, bunicul făcea focul afară și punea de mămăligă sau cocea cartofi … stăteam lângă foc și cântam sau ne spunea povești. Dormeam neântoarsă după. La mine nu contează așa de mult patul … dacă e liniște, dorm bine și pe podea!  Acela a fost și încă este pentru mine singurul loc în care chiar e liniște și curățenie totală, civilizația n-a ajuns până acolo. Cred că și de-asta n-am fost nevoită să caut un astfel de loc, îl am.

Când se termina cu fânul, eram bronzată, zgâriată, cu părul încâlcit și cu bătături în palme de la furcă sau greblă. Ajunsă în București, la facultate mi-am dat seama ce am învățat din toate astea. Nu mi-a fost niciodată urât sau frică de întuneric. Nu m-a atacat niciodată vreun animal, cu toate că uneori am traversat pădurea din poză singură, știind că vara urșii circulă prin zonă în căutare de zmeură și mure. Cred că, urmând sfaturile bunicilor, mi s-au creat reflexe care m-au ajutat apoi și în București, când eram studentă și mă prindea miezul nopții pe stradă singură, pe motiv de pierdut tramvaiul – acela de a avea ”microfoanele”  veșnic deschise și de a ocoli posibile primejdii. Oi fi fost și norocoasă, nu zic nu.

”Mâncarea organică” – aici e o problemă. Când am fost în Germania, cineva mi-a zis că diferența dintre un cultivator organic și celălalt e că unul fertilizează ziua, celălalt noaptea. Adică, dacă nu cunosc personal producătorul de la care cumpăr, nu cred că am cum să controlez dacă e sau nu organic, indiferent de etichetă. Cel puțin aici, în Balcani. Și, dacă e organic și e modificat genetic????  Țin minte că ai mei n-au folosit niciodată chimicale și că fructele și legumele erau mici, nu erau arătoase, aveau pete uneori, dar erau foarte gustoase și parfumate. Cum dracu să cred că tanti aia de la piață cu pancarta ”ecologic” îmi vinde roșii sănătoase când sunt imense, lucitoare și n-au nici un miros???????

A, dacă le cultivi singur …. e altă poveste … deloc ușoară! Am 20 de portocali și peste 100 de măslini în grădină. Un an e mănos, în altul nu culegi mai nimic. Și dacă nu culegi, cumperi și portocale și ulei de măsline.

”Natura să arate de neatins” – asta găsesc numai în locuri ca grădina bunicilor de sub munte. Dacă electricitatea, internetul și asfaltul au ajuns undeva … no chance să fie neatins locul!!! ….

Revenind la  mine … deci, ucenicia vieții la țară, liceul la Câmpulung Muscel, orășel liniștit care face trecerea spre oraș, după, facultate și job în București, unde pot să spun că ardeam la foc continuu –  job cu răspundere și delegații afară, prietenii de partea cealalată, plus ceva timp cu familia, înapoi în munți.

Și …. s-a-ntâmplat să-l întâlnesc pe grec. Care locuia la țară, la 150 km sud de Atena, în Peloponez. Și nu e fermier, aste a doar o pasiune. Face treabă cu creierul și cu tastatura și trimite pe net. Când am ajuns să văd unde locuiește, mi-am dat seama că, dacă vreau să rămânem împreună, va trebui să adopt același stil de viață. Adică nu tu program bătutut în cuie, doar pisici și căței de hrănit.

A fost un moment în care a trebuit să fac o radiografie a vieții mele și să aleg. Și am ales. Când m-am hotârât, mi-am dat demisia și am plecat cu o valiză. Trăiesc aici de 4 ani.

Locuiesc pe un deal, la 6 km de mare, într-o comună aflată între două orășele, unul la 10, celălalt la 15 km. Comuna propriu-zisă e la 3 km de noi. Unde locuiesc sunt de fapt livezi de măslini, viță de vie și vreo 10 case ascunse printre, unele locuite doar vara. N-avem relații decât cu o familie vecină, ne salutăm la două săptămâni și ne adunăm în caz de nevoie. Cunoștințele de jos, din sat, ajung rar la noi. Rude n-avem aproape. E o liniște relativă. Practic, când vecinul de la 100 de m se îmbată și își bate nevasta, răsună toată strada, e un ecou de teatru grec ceva de speriat. Mai trec și mașini, chiar dacă e doar un drum printre grădini. Așa că nimeni nu garantează liniștea absolută ….

Da, musafirii nu sunt așa de mulți, pentru că toți te cred un ciudat. Dar, dacă locuiești lângă mare, prin iunie încep să sune telefoanele cu apropouri.

Dezavantaje:

– dacă s-a stricat ceva, reparatorul nu va veni rapid și va cere și bani în plus, pentru drum

– dacă a căzut curentul, nu se grăbește nimeni să repare, durează cel puțin 24 de ore – știi să trăiești și la lumânare?!?!

– dacă vrei conectare la net sau cablu, nu vei avea de ales dintre prea multe oferte

– pentru securitate, ori plătești o firmă care se ocupă, ori ai cel puțin doi câini serioși, care să nu mănânce din mâna oricui

– o casă retrasă de obicei e mai mare decît una în oraș, are și ceva grădină, adică necesită mai mult timp și bani pentru întreținere decât își închipuie cineva care n-a încercat

– o casă la 30 de metri de mare are nevoie de îngrijiri speciale, ”ruginește” mai repede.

E o diferență imensă între a avea o casă de vacanță retrasă și a te retrage cu totul, adică să n-ai un loc în care să te mai întorci în caz că te-ai răzgândit.

Cum mă simt aici, cu toate astea? Din ce în ce mai bine, simt cum mi se așază viața. Pentru că bănuiam ce mă așteaptă, pentru că am lăsat loc și pentru ce nu știam, pentru că am încercat să iau și binele și mai puțin binele așa cum au venit. Fără ”niciodată”.

Concluzie: retragerea e scumpă, din orice punct de vedere ai privi. Nu oricine își permite. Dar, dacă e să fie, poate fi raiul pe pământ.