Skip to content

Jocuri şi generaţii

4 Ianuarie 2012

Mă gândeam că decembrie a devenit pentru mulţi luna cadourilor nestăpânite, mai ales la capitolul jucării pentru copii. Ori sunt prea multe, ori nepotrivite cu vârsta –  cadouri care le sufocă imaginaţia. Eu am avut doar câteva jucării, la noi la ţară n-ajungeau prea multe. Aşa că trebuia să găsim altceva să ne treacă timpul.

Fratele meu a răscolit arhiva familie, a scanat şi mi-a trimis o poză cu mine de când aveam vreo trei-patru ani, adica anii 1974-75.

Eu sunt fiinţa cu şapcă şi cu fruntea-n colţuri, dumnealui din stânga e vărul Iustin.

E cu câteva luni mai mare decât mine şi pe vremea aia locuia vis-a-vis, adică eram nedespărţiţi.
Poza nu e prea clară, dar se poate vedea cum ne distram – cocoţaţi pe o grămadă de balastru (nisip cu piatră de râu), aveam două borcane şi două linguri. Pe care le foloseam conform imaginaţiei din dotare.

Nu-mi amintesc să ne fi plictisit vreodată.

Mai am şi-acum urmele căzăturilor în genunchi şi coate alergând pe uliţă cu Iustin şi cu fratele lui mai mare, Emil. Mergeam cu ei la gârla care trecea la 100 de metri de casele noastre şi prindeam mrene, peştişori mici, cărora le dădeam drumul, bineînţeles, distracţia fiind să-i prinzi cu mâna.

Vara, după ce se termina strânsul fânului la care şi noi luam parte, unchiul Paul, tatăl verilor, ieşea pe treptele casei cu un fluier mare şi cânta cam vreo oră. Pentru bucuria lui, a noastră şi a cui mai trece pe uliţă.

Începând cu sfârşitul lunii august, eu şi verii ne cocoţam în meri, peri şi pruni să mâncăm fructe, uneori necoapte şi în mod sigur nespălate.

Ok, mama nu era întotdeauna fericită când trebuia să-mi oblojeasăc zgârieturile …. mai bombănea că ar trebui să mai stau şi prin curte …

Iarna, după şcoală, mâncam ceva în fugă şi mergeam cu sania până se întuneca, veneam acasă cu picioarele ude, mâinile gheaţă şi cu obrajii roşii.

Aşa arată uliţa copilăriei unde, nepoţii mei (bucureşteni cu cont de Facebook veniţi în vacanţă la bunici!) se bucură la fel cum mă bucuram eu de zăpadă şi de tovărăşia copiilor din vecini. Pur şi simplu.

Şi eu cred că felul ăsta de a creşte ca om între între şi împreună cu alţi oameni dimprejur poate clădi o societate normală. Aşa se învaţă altruismul, depăşirea egoismului, gustul micilor victorii şi înfrângeri, ideea de comunitate cu reguli şi roluri, adică ce înseamnă a trăi în lume.

Doar jucăriile scumpe nu sunt îndeajuns.

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. angel permalink
    8 Ianuarie 2012 13:59

    Da.

  2. 16 Februarie 2012 23:53

    ce vremuri…!!!

    • Mekone permalink*
      16 Februarie 2012 23:57

      Da, ce vremuri, dar am spus şi că nepoţii mei, fericiţi posesori de bunici la ţară încă se bucură de lucruri simple, ca în a doua poză.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s